Psihologia dintre mit și realitate

Distribuie prietenilor:

O serie despre ideile care ne fascinează, explicațiile care ne seduc și ceea ce știm, de fapt, despre mintea umană

Psihologia a ieșit de mult din cabinet și a intrat în conversația noastră de zi cu zi. Am ajuns, unii dintre noi, să vorbim despre o traumă psihică ca despre ceva banal, la o cafea, dimineața. Ne descoperim stilul de atașament după câteva minute petrecute pe internet, explicăm relații prin constelații familiale, folosim termeni precum gaslighting, narcisism sau dependență emoțională, discutăm despre NLP, energie sexuală, traumă transgenerațională și vindecarea copilului interior, iar vocabularul care altădată aparținea aproape exclusiv specialiștilor circulă astăzi cu o viteză pe care nici psihologia însăși nu a avut timpul să o metabolizeze.

Într-un fel, cred că acest fapt – intrarea în cotidian a psihologiei – este un câștig enorm. Oamenii vorbesc mai firesc despre ceea ce simt, nu se mai ascund, nu le mai este teamă că vor fi blamați, încearcă să înțeleagă de ce repetă anumite comportamente, caută explicații pentru relațiile care îi rănesc și acceptă mai ușor ideea că sănătatea psihologică nu este un lux rezervat momentelor de criză, ci o dimensiune fundamentală a unei vieți trăite conștient.

Numai că popularitatea psihologiei a venit și cu un preț: simplificarea ei.

Un concept construit în zeci de ani de cercetare poate deveni o formulă de treizeci de secunde pe o rețea socială, o ipoteză ajunge să fie prezentată drept certitudine, o experiență personală este transformată într-o regulă universală, iar câteva cuvinte împrumutate din neuroștiințe pot conferi aparență științifică unor afirmații pentru care dovezile sunt, în cel mai bun caz, insuficiente.

Mai mult, între timp, am început să ne diagnosticăm partenerii, părinții și uneori chiar copiii cu o ușurință care ar trebui să ne dea de gândit. El este „narcisist”, ea are „atașament anxios”, părintele este „toxic”, relația este „codependentă”, o ceartă devine instant „gaslighting”, iar o suferință pe care încă nu o înțelegem este atribuită unei traume transgeneraționale.

Cuvintele psihologiei au devenit populare mai repede decât sensurile acestora.

De aici, de la acest stadiu și imagine pornește „Psihologia dintre mit și realitate”.

Nu tot ceea ce simțim poate fi demonstrat. Dar nici tot ceea ce nu putem demonstra trebuie ridiculizat

Seria aceasta nu își propune să împartă lumea simplist între adevăr și fals și nici să transforme psihologia într-un tribunal al experiențelor personale.

O experiență poate fi profundă și autentică fără ca explicația construită în jurul acesteia să fie neapărat corectă. O tehnică poate ajuta un anumit om fără ca teoria care pretinde că explică mecanismul respectiv să fie demonstrată. Un concept apărut în dezvoltarea personală poate conține o intuiție valoroasă despre comportamentul uman și, în același timp, poate fi împins mult dincolo de ceea ce cercetarea ne permite să afirmăm.

Psihologia profesionistă trebuie să poată locui tocmai în această zonă dificilă, în care experiența omului este respectată, dar explicația ei rămâne deschisă examinării profesioniste.

Cine vă vorbește despre toate acestea?

Irina Lucia Mincă este psiholog clinician și psihoterapeut, specialist în psihoterapie adleriană, cu experiență profesională în lucrul cu copii, adolescenți și adulți, precum și în psihoterapia de cuplu și de familie. Practica sa include ani de practică în problematica anxietății, depresiei, stimei de sine, dificultăților relaționale și de comunicare, dependențelor emoționale și a perioadelor dificile de tranziție personală, alături de competențe în psihoterapia de grup și parenting.

Formarea adleriană este relevantă pentru această serie dintr-un motiv care depășește prezentarea profesională. În perspectiva lui Alfred Adler, omul nu poate fi înțeles separat de relațiile sale, de sentimentul apartenenței, de experiențele prin care și-a construit stilul de viață și de sensurile pe care le atribuie propriei existențe.

Iar tocmai despre această ființă complicată vom vorbi aici.

Nu despre omul redus la un diagnostic de internet, la o traumă, la un stil de atașament sau la un test completat online, ci despre persoana care iubește, se teme, greșește, repetă, se apără, caută sens și, uneori, reușește să schimbe ceea ce credea că îi este definitiv.

Experiența profesională nu va fi folosită în această serie pentru a închide conversația prin argumentul autorității științifice. Dimpotrivă! Rolul specialistului este tocmai acela de a ști unde se termină ceea ce putem afirma și unde începe ceea ce încă trebuie întrebat.

Despre ce vom vorbi în „Psihologia dintre mit și realitate”?

Vom începe cu un subiect despre care se vorbește surprinzător de mult și se explică foarte puțin: continența sexuală. Ce se întâmplă cu dorința atunci când alegem să nu o satisfacem imediat? Este vorba despre autocontrol, reprimare, sublimare, „energie sexuală” sau despre ceva mult mai simplu și, în același timp, mai profund în dinamica unui cuplu?

Vom continua cu programarea neurolingvistică (NLP), probabil una dintre cele mai seducătoare promisiuni ale dezvoltării personale contemporane. Putem realmente să ne „reprogramăm” mintea prin limbaj? De ce anumite tehnici par să funcționeze? Și unde se termină comunicarea eficientă și începe promisiunea pe care dovezile științifice nu o mai pot susține?

Într-un al treilea episod vom intra în universul constelațiilor familiale, pornind de la o întrebare care fascinează tocmai pentru că atinge ceva foarte intim: putem purta în noi o suferință care nu a început cu noi?

De aici vom merge către trauma transgenerațională, unde cercetarea psihologică, studiile asupra familiilor expuse unor experiențe traumatice și noile investigații din epigenetică ne permit o discuție mult mai nuanțată despre ceea ce poate trece, realmente, de la o generație la alta.

Vom ajunge apoi la stilurile de atașament și la unul dintre paradoxurile cele mai tulburătoare ale relațiilor: de ce unii dintre noi caută apropierea cu disperare, în timp ce alții se retrag tocmai atunci când cineva ajunge suficient de aproape încât să conteze?

Seria va continua cu gaslighting-ul, termen folosit astăzi pentru aproape orice formă de dezacord, cu narcisismul, devenit unul dintre diagnosticele preferate ale relațiilor terminate prost, cu dependența emoțională, „copilul interior”, relațiile toxice, hipnoza, manifestarea și alte concepte aflate la granița dintre psihologie, dezvoltare personală, experiență individuală și cultura populară.

Nu le vom respinge pentru că sunt populare. Dar nici nu le vom considera adevărate pentru că sunt populare.

De ce avem nevoie de o asemenea conversație?

Pentru că trăim într-o perioadă paradoxală: nu am avut niciodată acces la atât de multă informație despre mintea umană și, cu toate acestea, nu am fost niciodată atât de expuși explicațiilor rapide despre noi înșine.

Algoritmul preferă certitudinea, dar psihologia, aproape întotdeauna, cere context.

Algoritmul iubește formulele care pot fi recunoscute imediat: „cinci semne că partenerul tău este narcisist”, „trei indicii că ai o traumă din copilărie”, „cum recunoști un evitant în primele zece minute”.

Omul real refuză însă să încapă atât de comod într-o asemenea clasificare.

Putem avea comportamente narcisice fără să avem o tulburare narcisică de personalitate. Putem resimți anxietate fără să avem o tulburare anxioasă. Putem avea nevoie de spațiu într-o relație fără să fim „evitanți” și putem suferi după o despărțire fără ca relația să fi fost neapărat „toxică”.

A înțelege psihologia presupune, înainte de orice, să recuperăm aceste diferențe.

Între mit și realitate se află omul

Acesta va fi, de fapt, firul întregii serii. Vom întreba înainte să afirmăm, vom separa experiența de explicația ei, vom căuta cercetarea acolo unde cercetarea există și vom spune deschis când dovezile nu sunt suficiente. Vom păstra curiozitatea pentru lucrurile pe care încă nu le înțelegem fără să transformăm necunoscutul în certitudine și vom păstra rigoarea științifică fără să uităm că psihologia vorbește, înaintea teoriilor și clasificărilor, despre oameni.

Pentru că între mit și realitate nu se află doar adevărul pe care încercăm să-l descoperim. Se află omul care încearcă să se înțeleagă.

Bine ați venit în „Psihologia dintre mit și realitate”!