Anxietatea de separare: când se instalează, cum ne afectează și ce putem face

Distribuie prietenilor:

Anxietatea de separare este o teamă constantă, profundă, deseori irațională, că ești părăsit și că nu vei mai avea alături persoanele dragi sau contextele care te fac să te simți împlinit și fericit. 

Dacă pentru copiii foarte mici, separarea de părinte este un lucru normal, în cazul copiilor mai mari și chiar a adulților, anxietatea de separare poate fi un sentiment foarte profund, plin de neliniști și cu implicații în viața de zi cu zi.

Iată ce spune o persoană care s-a confruntat cu anxietatea de separare: 

„Pentru mine, anxietatea de separare s-a simțit ca o teamă constantă, profundă, aproape irațională, că voi fi părăsit. De fiecare dată când cineva drag – partenerul, un prieten apropiat, chiar și un membru al familiei – trebuia să plece, simțeam un gol în stomac și o neliniște care nu putea fi domolită. Nu era doar dorul clasic; era un amestec de panică, tristețe și anticiparea catastrofei. Mintea mea începea să construiască scenarii în care nu se mai întorceau, nu mă mai căutau, mă uitau complet”.

Anxietatea de separare vs. Tulburarea de anxietate de separare – unde tragem linia?

Toți simțim, la un moment dat, neliniște sau tristețe atunci când ne despărțim de o persoană dragă. Fie că este vorba de un copil care începe grădinița, un adolescent care pleacă pentru prima oară în tabără sau chiar un adult care trăiește o despărțire, anxietatea de separare este o reacție firească la pierderea temporară a unei conexiuni importante.

Însă când aceste trăiri devin copleșitoare, frecvente și afectează serios viața de zi cu zi, vorbim despre ceva mai mult decât o reacție emoțională normală: tulburarea de anxietate de separare (TAS).

Ce este anxietatea de separare?

Este o formă de anxietate resimțită atunci când ne despărțim – sau ne imaginăm că ne vom despărți – de cineva cu care avem un atașament emoțional puternic. Este frecventă la copii mici, dar apare uneori și la adolescenți sau adulți, în momente cheie: plecări, pierderi, despărțiri. În aceste cazuri, anxietatea este temporară, gestionabilă și nu perturbă semnificativ activitățile zilnice.

Ce este tulburarea de anxietate de separare?

Este o tulburare recunoscută clinic, inclusă în DSM-5 (Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale). Se caracterizează prin:

• frica excesivă și persistentă că o persoană apropiată ar putea păți ceva rău sau că o separare va fi permanentă;
• evitarea constantă a oricărei situații care presupune despărțirea (ex: refuzul de a merge la școală sau la serviciu);
• simptome fizice precum dureri de cap, greață, palpitații, mai ales în preajma despărțirilor;
• dificultăți de somn fără persoana respectivă;
• gânduri invazive sau chiar panică atunci când persoana iubită întârzie sau nu răspunde.

La copii, aceste simptome pot fi confundate cu „răsfățul” sau cu o simplă nevoie de atenție. La adulți, pot fi interpretate greșit ca gelozie, dependență emoțională sau chiar comportament posesiv. Însă în realitate, este vorba despre o suferință profundă, care necesită înțelegere și, adesea, intervenție psihologică.

Când e cazul să cerem ajutor?

Linia de demarcație dintre o anxietate normală și o tulburare este dată de intensitate, durată și impactul asupra funcționării cotidiene. Dacă frica de separare durează mai mult de patru săptămâni (la copii) sau șase luni (la adulți), și afectează semnificativ viața personală, profesională sau școlară, este indicat să vorbim cu un psiholog.

Ce cauzează tulburarea de anxietate de separare?

Tulburarea de anxietate de separare (TAS) nu apare din senin. De cele mai multe ori, rădăcinile ei se află în copilărie, în dinamica atașamentului și în evenimentele care au provocat rupturi emoționale sau sentimentul de insecuritate.

Printre cele mai frecvente cauze se numără:

• Un stil de atașament anxios sau hiperprotectiv în primii ani de viață – atunci când copilul învață că lumea e un loc nesigur în absența figurii de atașament;
• Evenimente traumatice sau pierderi (deces, divorț, accidente, spitalizări repetate);
• Separări bruște și frecvente de părinți sau persoane apropiate;
• Experiențe de abandon emoțional sau neglijare afectivă;
• Modele familiale anxioase, în care copilul a învățat că despărțirile sunt periculoase sau de nesuportat.

În România, un fenomen social tot mai des întâlnit contribuie, fără să vrem, la dezvoltarea acestei tulburări: migrația părinților în străinătate, lăsând copiii în grija bunicilor sau a altor rude. Chiar dacă părinții o fac cu cele mai bune intenții – pentru un viitor mai bun –, copilul percepe despărțirea ca pe un abandon.

Ce se întâmplă în mintea unui copil „lăsat acasă”?

Copilul nu are instrumentele cognitive și emoționale să înțeleagă motivele economice ale plecării. Pentru el, contează doar că figura de atașament dispare. În lipsa unei comunicări calde și constante, se instalează un sentiment profund de neliniște, nesiguranță și teamă de a fi părăsit din nou. Astfel, în timp, copilul:

• devine hiperalert la orice semn de despărțire;
• se teme constant că va fi lăsat din nou;
• poate dezvolta comportamente de agățare emoțională sau, dimpotrivă, retragere și respingere, ca mecanism de apărare.

Mai târziu, ca adolescent sau adult, acest copil va putea experimenta relații instabile, frică intensă de abandon, nevoie de control sau dificultăți în a se desprinde emoțional de cei dragi – toate fiind semne ale unei tulburări de anxietate de separare nerezolvate.

A vorbi despre aceste cauze nu înseamnă a învinovăți părinții. Ci a conștientiza că unele decizii, deși luate din iubire, pot avea efecte emoționale pe termen lung asupra copiilor. Din fericire, prin terapie, empatie și reconectare autentică, aceste răni pot fi vindecate.

Acum ai posibilitatea să discuți cu un psiholog online, în limba ta, care să îți fie alături în procesul psihoterapeutic, chiar și de la distanță.

Terapia adleriană și anxietatea de separare

Terapia adleriană, dezvoltată de Alfred Adler, pornește de la ideea că fiecare individ are o nevoie profundă de conectare și semnificație în cadrul grupului (familie, comunitate). În cazul anxietății de separare – o teamă legată exact de pierderea acestei conexiuni – abordarea adleriană poate fi extrem de utilă.

Această formă de terapie ajută pacientul să:

• înțeleagă cum convingerile formate în copilărie (ex. „dacă cineva pleacă, nu se mai întoarce”) afectează comportamentele prezente;
• își reconstruiască încrederea în relațiile umane și în propria capacitate de a face față despărțirilor;
• identifice scopul comportamentelor anxioase și să găsească alternative mai sănătoase pentru a obține siguranță și atașament;
• dezvolte un sentiment de apartenență și autonomie, fără a mai simți că este „definit” exclusiv prin relația cu o persoană dragă.

Terapia adleriană este mai ales eficientă la copii și adolescenți, pentru că poate include lucrul cu familia și reconstrucția relației cu părinții (inclusiv prin joc terapeutic).

Anxietatea de separare nu este un semn de slăbiciune

Anxietatea de separare nu este un semn de slăbiciune, ci o expresie profundă a nevoii noastre de siguranță în relații. De cele mai multe ori, în spatele fricii de despărțire se află o poveste nespusă – o rană emoțională, o despărțire bruscă, o relație nesigură în care copilul (sau adultul de mai târziu) a învățat că apropierea vine cu riscul pierderii.

Vestea bună este că această frică nu trebuie să ne definească. Cu sprijinul potrivit – fie că vorbim despre terapie adleriană, cognitiv-comportamentală sau alte forme de intervenție – putem învăța să ne raportăm sănătos la separări, la absență și la apropiere. Putem învăța să rămânem conectați, chiar și atunci când celălalt nu este fizic lângă noi. Frica poate fi ascultată, înțeleasă și îmblânzită. Și, pas cu pas, se poate transforma în încredere – în tine, în relații și în viitor.