De ce fugim tocmai când cineva se apropie? Stilurile de atașament și paradoxurile iubirii

Distribuie prietenilor:

De ce unii oameni au nevoie permanentă să audă că sunt iubiți, în timp ce alții se retrag tocmai când relația devine mai apropiată? De ce un mesaj fără răspuns poate fi un detaliu banal pentru unul și începutul unei furtuni interioare pentru celălalt?
Teoria atașamentului ne oferă una dintre cele mai influente explicații psihologice ale modului în care construim intimitatea. Popularitatea ei a produs însă și o simplificare periculoasă: nu suntem patru tipuri de oameni condamnați să iubim după o schemă stabilită în copilărie.

Iubirea are un paradox pe care puțini îl observă atunci când relația începe. Cu cât un om devine mai important pentru noi, cu atât crește și posibilitatea de a fi răniți de el. Tocmai de aceea, iubirea nu activează numai bucuria apropierii, ci și cele mai vechi mecanisme de apărare pe care psihicul le-a construit pentru a se proteja. Ceea ce numim, de cele mai multe ori, incompatibilitate sau lipsă de comunicare ascunde adesea o realitate mult mai profundă: doi oameni care iubesc sincer, dar care au învățat, în familii diferite, două definiții diferite ale siguranței.

Poate tocmai de aceea teoria atașamentului a devenit una dintre cele mai influente perspective ale psihologiei contemporane. Ea nu încearcă să răspundă la întrebarea dacă iubim suficient, ci la una infinit mai subtilă: cum am învățat să iubim și de ce, uneori, iubirea trezește exact fricile pe care speram că le va vindeca?

Iubirea începe înainte să știm că iubim

Fiecare copil învață ce înseamnă apropierea cu mult înainte de a putea defini apropierea. Nu prin explicații și nici prin lecții, ci prin mii de experiențe aparent banale care îi construiesc, încet și aproape imperceptibil, felul în care va privi relațiile pentru tot restul vieții. Modul în care este liniștit atunci când plânge, disponibilitatea adulților de a-i răspunde, predictibilitatea afecțiunii și siguranța pe care o găsește în brațele celor care îl cresc devin materia primă din care psihicul își construiește primele concluzii despre oameni.

Aceste concluzii nu apar sub forma unor idei conștiente. Copilul nu își spune că lumea este sigură sau periculoasă. El începe pur și simplu să trăiască potrivit acestor convingeri, iar ele vor continua să îi influențeze relațiile chiar și atunci când nu își mai amintește împrejurările în care s-au format. John Bowlby și Mary Ainsworth au descris acest proces drept formarea unor modele interne de relaționare, prin care omul anticipează disponibilitatea celorlalți și propria valoare în cadrul unei relații.

Oamenii nu iubesc la fel, dar nici nu pot fi reduși la patru etichete

Popularizarea teoriei atașamentului a produs un efect paradoxal. Un concept destinat să explice complexitatea relațiilor a fost transformat, în spațiul digital, într-un sistem de clasificare rapidă a oamenilor. În câteva minute, partenerul devine „evitant”, celălalt este „anxios”, iar relația pare deja condamnată de o etichetă psihologică.

Realitatea este incomparabil mai bogată.

Atașamentul securizant, anxios, evitant sau dezorganizat reprezintă modele orientative, nu identități definitive. O persoană poate manifesta siguranță într-o relație și nesiguranță în alta. Poate deveni vulnerabilă într-un anumit context și foarte autonomă într-un altul. Psihologia nu vorbește despre tipologii rigide, ci despre tendințe care se modifică sub influența experiențelor de viață și a calității relațiilor pe care omul le construiește de-a lungul timpului.

Reducerea oamenilor la o etichetă produce exact efectul opus celui urmărit de psihologie. În loc să înțelegem persoana din fața noastră, încetăm să o mai privim și începem să confirmăm diagnosticul pe care i l-am atribuit.

Uneori conflictul nu apare fiindcă iubim diferit, ci fiindcă ne apărăm diferit.

Una dintre cele mai frecvente dinamici descrise de teoria atașamentului apare în relația dintre persoana care caută permanent apropierea și cea care simte nevoia să se retragă atunci când apropierea devine foarte intensă. Privite din exterior, reacțiile par incompatibile. În realitate, ele urmăresc același obiectiv: obținerea siguranței.

Primul caută confirmări deoarece distanța îi activează teama pierderii.

Celălalt caută spațiu deoarece apropierea excesivă îi activează teama de a-și pierde autonomia.

Niciunul nu urmărește să rănească. Fiecare încearcă să reducă propria neliniște, iar această încercare produce, fără intenție, exact neliniștea celuilalt. Din acest mecanism se nasc multe dintre conflictele pe care cuplurile le interpretează drept lipsă de iubire, incompatibilitate sau dezinteres, deși ele reprezintă, adesea, întâlnirea dintre două istorii afective foarte diferite.

Relațiile nu vindecă automat trecutul. Dar îl pot rescrie.

Una dintre cele mai pesimiste interpretări ale teoriei atașamentului afirmă că omul repetă inevitabil ceea ce a învățat în copilărie. O asemenea concluzie contrazice însă chiar unul dintre principiile fundamentale ale psihologiei dezvoltării: personalitatea rămâne deschisă schimbării pe tot parcursul vieții.

O relație construită pe respect, predictibilitate și încredere poate modifica treptat convingeri pe care psihicul le considera cândva incontestabile. Omul care descoperă, în mod repetat, că poate greși fără să fie abandonat, că poate exprima vulnerabilitatea fără să fie umilit și că apropierea nu înseamnă pierderea propriei identități începe să își reorganizeze, lent, întreaga hartă emoțională.

Schimbarea autentică nu apare spectaculos. Ea se construiește prin sute de experiențe mici care contrazic, zi după zi, predicțiile vechi ale psihicului.

Iubirea nu cere perfecțiune. Cere conștiență.

Poate cea mai mare contribuție a teoriei atașamentului nu este clasificarea oamenilor, ci schimbarea întrebării pe care o adresăm atunci când relația începe să doară.

În loc să întrebăm: „Ce este în neregulă cu partenerul meu?”, psihologia ne invită să ne întrebăm: „Ce se activează în mine atunci când mă simt respins, ignorat sau prea aproape de cineva?”

Diferența pare mică.

În realitate, ea mută întreaga responsabilitate dinspre etichetarea celuilalt către înțelegerea propriului univers interior.

Poate că nu iubim prea mult și nici prea puțin.

Poate că iubim folosind instrumentele pe care copilăria ni le-a pus, cândva, în mâini.

Maturizarea emoțională începe în clipa în care observăm aceste instrumente și alegem, conștient, să nu le mai folosim automat.

Teoria atașamentului nu oferă formule pentru relația perfectă și nici nu împarte oamenii în categorii incompatibile. Valoarea ei constă în faptul că mută atenția dinspre comportamentele vizibile către mecanismele emoționale care le generează. Iubirea nu elimină vulnerabilitatea. Dimpotrivă, o face mai vizibilă. Tocmai de aceea, relațiile durabile nu sunt construite de oameni fără frici, ci de oameni care înțeleg de unde provin fricile lor și refuză să le transforme în destin.