Trauma transgenerațională: Ceea ce moștenim nu este trecutul, ci felul în care învățăm să privim lumea
Trauma transgenerațională fascinează pentru că mută începutul propriei noastre povești înaintea propriei nașteri. Psihologia confirmă că experiențele unei familii pot modela generațiile următoare, însă influența nu trebuie confundată cu destinul, iar moștenirea emoțională nu reprezintă o sentință asupra viitorului.
Poate un om să sufere din cauza unui eveniment pe care nu l-a trăit niciodată?
Întrebarea pare desprinsă dintr-un roman, dar apare cu o frecvență surprinzătoare în cabinetul psihologului. Oamenii încearcă să înțeleagă de ce repetă aceleași tipare relaționale, de ce reacționează disproporționat în anumite situații, de ce trăiesc o neliniște pe care nu reușesc să o lege de propria biografie și de ce, uneori, au senzația că poartă în ei o poveste care nu începe odată cu propria copilărie.
În jurul acestei întrebări s-a construit unul dintre cele mai populare concepte ale psihologiei contemporane: trauma transgenerațională. Formula este seducătoare deoarece oferă o explicație aparent coerentă pentru suferințe greu de înțeles. Dacă nu găsim răspunsul în propria viață, îl căutăm în viața celor dinaintea noastră.
Numai că psihologia serioasă nu lucrează cu explicații seducătoare, ci cu mecanisme demonstrabile. Iar între ideea că trecutul familiei ne influențează și afirmația că destinul nostru este deja scris înainte de naștere se deschide o diferență uriașă, pe care merită să o înțelegem.
Nicio familie nu transmite numai amintiri. Transmite o cultură emoțională.
Fiecare copil vine pe lume într-o familie care avea deja o memorie. Înainte ca el să învețe să vorbească, casa în care crește știe deja ce înseamnă bucuria, conflictul, pierderea, teama, apropierea sau tăcerea. Nimeni nu îi explică aceste lucruri prin lecții. Le descoperă privind, imitând și adaptându-se.
Dacă părinții tresar la fiecare zgomot neașteptat, copilul învață că lumea ascunde pericole. Dacă orice greșeală este întâmpinată cu reproș, perfecțiunea începe să pară singura cale către acceptare. Dacă emoțiile sunt ridiculizate, vulnerabilitatea ajunge să fie percepută drept slăbiciune.
Aceste lecții nu se predau.
Se respiră.
Din acest motiv, trauma transgenerațională nu trebuie înțeleasă ca transmiterea unei amintiri, ci ca transmiterea unui mod de a locui lumea. Familia oferă primul vocabular afectiv prin care copilul va interpreta, mai târziu, relațiile, siguranța și propria valoare.
Trauma transgenerațională: Între biologie și biografie
Popularitatea conceptului a crescut odată cu apariția studiilor despre epigenetică. Dintr-odată, ideea că experiențele dramatice ale unei generații ar putea lăsa urme biologice asupra generațiilor următoare a alimentat imaginația publicului și a fost, uneori, prezentată mult dincolo de ceea ce permiteau rezultatele cercetării.
Realitatea este mai interesantă decât simplificările.
Știința explorează posibilitatea ca stresul sever să influențeze anumite mecanisme biologice care, în anumite condiții, pot avea consecințe și asupra descendenților. Dar această direcție de cercetare nu demonstrează că amintirile bunicilor sunt depozitate în ADN și transmise nepoților asemenea unui patrimoniu genetic.
Genele nu povestesc.
Oamenii povestesc.
Iar uneori povestesc și atunci când nu rostesc niciun cuvânt.
O privire, o reacție de teamă, o tăcere apăsătoare sau o grijă exagerată pot spune despre trecutul unei familii mai mult decât un album întreg de fotografii. Tocmai de aceea, psihologia vorbește despre interacțiunea permanentă dintre biologie, experiență și context, nu despre o memorie genetică în sensul în care este ea prezentată adesea în spațiul public.
Psihicul nu repetă ceea ce este bun. Repetă ceea ce îi este familiar.
Aceasta este una dintre cele mai fertile idei ale psihologiei moderne și, probabil, una dintre cele mai greu de acceptat.
Un copil crescut într-un mediu imprevizibil dezvoltă mecanisme care îl ajută să supraviețuiască acelui mediu. Devine atent la schimbările de ton, observă cele mai mici semne de tensiune și anticipează conflictele înainte ca acestea să izbucnească. În copilărie, această vigilență poate reprezenta o resursă.
La maturitate, aceeași strategie poate deveni sursa unei anxietăți permanente.
Nu pentru că omul ar fi condamnat să sufere, ci pentru că psihicul continuă să folosească soluțiile care cândva au funcționat.
În această lumină, multe dintre comportamentele pe care le considerăm astăzi problematice apar ca forme inteligente de adaptare la o lume care nu mai există. Trauma nu produce numai suferință. Produce și strategii de supraviețuire. Iar ceea ce trebuie schimbat nu este trecutul, imposibil de rescris, ci utilitatea prezentă a acestor strategii.
În iubire nu ajung niciodată doar doi oameni
Relația de cuplu pare, la prima vedere, întâlnirea dintre două biografii. Privită mai atent, ea devine întâlnirea dintre două istorii familiale.
Un partener poate interpreta tăcerea drept nevoie firească de reflecție. Celălalt o poate simți ca pe începutul abandonului. Unul caută apropierea atunci când îi este greu. Celălalt se retrage pentru a se liniști. Niciunul nu greșește în mod deliberat. Fiecare răspunde folosind harta emoțională pe care familia a desenat-o cu mulți ani înainte.
Din această perspectivă, trauma transgenerațională nu explică fiecare conflict, dar poate explica de ce același eveniment produce reacții atât de diferite.
Întrebarea se schimbă.
Nu mai căutăm vinovatul.
Încercăm să înțelegem ce experiență veche a fost trezită de un gest aparent banal.
Trauma transgenerațională: Moștenirea nu este destin
Poate cea mai mare eroare pe care o produce popularizarea conceptului este impresia că trecutul familiei decide inevitabil viitorul copiilor.
Psihologia afirmă exact contrariul.
Influența există.
Determinismul nu.
Conștientizarea unui tipar reprezintă deja începutul desprinderii de el. Adultul care observă că răspunde cu furie atunci când se simte vulnerabil poate învăța alte forme de reglare emoțională. Părintele crescut într-o familie în care afecțiunea nu era exprimată poate construi, pentru propriul copil, un climat diferit. Omul care a învățat să asocieze conflictul cu abandonul poate descoperi că dezacordul nu distruge, în mod necesar, o relație.
Schimbarea nu presupune uitarea trecutului. Presupune ca trecutul să nu mai decidă singur viitorul.
Ce merită reținut
Trauma transgenerațională nu înseamnă că moștenim amintirile strămoșilor noștri, ci că putem moșteni efectele felului în care aceștia au învățat să supraviețuiască. Familia transmite modele de relaționare, mecanisme de apărare, frici și resurse, dar niciuna dintre acestea nu transformă destinul într-o sentință. Libertatea începe în clipa în care omul recunoaște ceea ce a primit și hotărăște, conștient, ce merită dus mai departe și ce trebuie să se oprească la el.
Citește articolul
De ce facem lucruri „ca să nu fie rău”? Superstițiile de Sărbători, între frică și nevoie de control
Ce rol au superstițiile în Sărbătorile de Iarnă și ce spun ele despre psihicul nostru
În perioada Sărbătorilor de Iarnă, mulți oameni spun că își doresc liniște, echilibru și timp de calitate cu cei dragi. Și totuși, paradoxal, aceasta este una dintre cele mai încărcate emoțional perioade ale anului. Din punct de vedere psihologic, nu este deloc întâmplător.
Finalul de an activează evaluări personale, comparații, regrete, speranțe. În acest context, superstițiile capătă un rol mult mai important decât suntem dispuși să recunoaștem.
Iată care este părerea unui psiholog din București, Irina Lucia Mincă
Superstițiile de Sărbători – un mecanism psihologic, nu o simplă credință
Din perspectivă psihologică, superstițiile nu sunt semne de naivitate, ci strategii inconștiente de reducere a anxietății. Ele oferă o senzație de predictibilitate într-o perioadă percepută ca instabilă.
De aceea, multe comportamente apar „automat”:
- evităm anumite gesturi de Anul Nou,
- respectăm ritualuri fără a le mai pune la îndoială,
- ne simțim vinovați sau neliniștiți dacă „nu le-am făcut cum trebuie”.
Aceste comportamente nu sunt despre magie, ci despre nevoia de control.
De ce sunt Sărbătorile un teren fertil pentru superstiții?
Sărbătorile de Iarnă activează simultan mai multe vulnerabilități psihice:
- presiunea socială („ar trebui să fie frumos”),
- idealizarea familiei,
- frica de eșec personal,
- anxietatea legată de viitor.
În acest context, superstițiile funcționează ca un colac de salvare emoțional. Acestea simplifică realitatea: dacă respect ritualul, „am făcut ce ținea de mine”.
Pentru mulți români, aceste credințe sunt adânc înrădăcinate cultural și familial, ceea ce le face greu de diferențiat de tradiții autentice.
Când superstițiile de Sărbători încep să creeze disconfort
Superstițiile devin problematice nu prin existența lor, ci prin efect:
- cresc nivelul de anxietate,
- generează rigiditate mentală,
- induc sentimentul de vinovăție,
- transformă Sărbătorile într-o obligație emoțională.
În cabinet, mulți oameni descriu stări de tensiune sau iritabilitate în această perioadă, fără să le asocieze direct cu presiunea acestor „reguli nescrise”.
Diferența dintre tradiție și constrângere psihologică
Din punct de vedere psihologic, este esențial să facem diferența între:
- tradiții care oferă sens și conectare, și
- superstiții trăite din frică.
Prima categorie susține echilibrul emoțional. A doua îl erodează.
O întrebare utilă de explorat este:
Ce se întâmplă în mine dacă nu respect acest ritual?
Răspunsul oferă adesea indicii valoroase despre relația cu controlul, frica și responsabilitatea personală.
O invitație la reflecție, nu la renunțare
Nu este necesar să renunțăm la toate credințele sau obiceiurile de sărbători. Însă poate fi sănătos să le privim cu mai multă conștiență.
Sărbătorile pot deveni un spațiu de observare:
- ce fac din bucurie,
- ce fac din teamă,
- ce fac pentru mine,
- ce fac doar pentru a evita o neliniște.
Așadar,
Rolul superstițiilor în Sărbătorile de Iarnă este strâns legat de modul în care psihicul uman gestionează incertitudinea. Ele nu sunt un defect, ci un semnal. Un semnal care merită ascultat, înțeles și, uneori, discutat.
Poate că adevărata „urare” de sărbători este să ne permitem mai multă flexibilitate, mai puțină frică și mai multă autenticitate emoțională.
Să fiți buni!
Citește și Superstițiile la oraș și la țară – aceleași frici, forme diferite
Citește articolul
Rolul terapeutului în terapia adleriană: ghid, nu judecător
În terapia adleriană, terapeutul joacă un rol esențial, dar acesta nu este unul de autoritate sau judecător, ci mai degrabă de ghid și partener colaborativ în procesul terapeutic. Psiholog Irina Mincă spune că această abordare este fundamentată pe principiile societății individuale dezvoltate de Alfred Adler, care pune accent pe înțelegerea holistică a individului, contextul social și dorința de apartenență.
Abordarea colaborativă în terapia adleriană
Relația egalitară
În terapia adleriană, relația dintre terapeut și client este construită pe baza egalității și respectului reciproc. Terapeutul nu este pe o poziție superioară clientului, ci colaborează cu acesta pentru a înțelege și a explora problemele și scopurile individuale. Această egalitate contribuie la crearea unui mediu sigur și lipsit de constrângeri, esențial pentru introspecție.
Rolul terapeutului: Empatia și înțelegerea
Terapeutul adlerian, precum psiholog Irina Mincă, este un observator atent al stilului de viață al clientului și al credințelor de bază care influențează comportamentul. Cu empatie, psihoterapeutul ghidează clientul să exploreze modul în care aceste credințe au fost formate și impactul lor asupra vieții. În acest proces, psihologul folosește întrebări deschise și ascultare activă pentru a facilita auto-reflecția.
Focus pe scopurile clientului
În loc să se concentreze doar pe simptome sau pe trecut, terapeutul adlerian colaborează cu clientul pentru a identifica scopurile pe termen lung și dorințele acestuia. Terapia urmărește să dezvăluie aspirațiile individuale, să îmbunătățească sentimentul de apartenență și să încurajeze contribuția socială.
Recadrarea experiențelor și a încurajării
Terapeutul oferă ajutor clientului pentru ca acesta să-și reinterpreteze experiențele de viață, în special cele din copilărie, și să înțeleagă cum pot acestea să fie integrate pentru o schimbare pozitivă. Prin încurajare permanentă, clientul este sprijinit să depășească sentimentele de inferioritate și astfel să-și asume un rol activ în propria dezvoltare.
Explorarea contextului social
Abordarea adleriană subliniază importanța contextului social și relațiile în viața individuală. Terapeutul ajută clientul să înțeleagă modul în care interacțiunile cu ceilalți și dorința de a aparține unui grup influențează deciziile și emoțiile.
Beneficiile abordării colaborative
- Crește încrederea și deschiderea în relația terapeutică.
- Încurajează clientul să-și asume responsabilitatea pentru propria viață.
- Promovează o schimbare autentică și durabilă, ghidată de valori și scopurile clientului.
Așadar, în terapia adleriană, rolul psihologului ca ghid în abordarea colaborativă este esențial pentru crearea unei relații de sprijin și pentru facilitarea unei schimbări profunde și sustenabile. Această colaborare pune accent pe potențialul clientului de a-și regăsi direcția și de a-și construi un stil de viață cât mai echilibrat și mai satisfăcător.
Recomandare: Diferența dintre terapia adleriană și alte tipuri de terapie
Citește articolul
Sentimentul de inferioritate: cauze și cum să-l depășești
Sentimentul de inferioritate este o experiență emoțională comună, caracterizată de convingerea că ești mai puțin capabil, valoros sau demn decât ceilalți. Deși poate fi un obstacol în viața de zi cu zi, acest sentiment poate fi gestionat și transformat într-o forță motivațională. Psiholog Irina Mincă îți prezintă opțiuni realiste pentru a depăși starea de inferioritate.
Ce este complexul de inferioritate?
Conceptul de complex de inferioritate a fost popularizat de psihologul Alfred Adler și se referă la tendința de a te simți permanent inferior față de ceilalți, într-un mod care îți afectează viața personală și relațiile.
Acest complex poate duce la:
- Lipsă de încredere în sine.
- Evitarea provocărilor și a oportunităților.
- Tendința de a te compara constant cu alții.
- Frustrare și sentimente de neputință.
Cauzele sentimentului de inferioritate
Experiențe din copilărie: Critici excesive din partea părinților sau profesorilor; Lipsa de afecțiune sau sprijin emoțional; Umilințe sau experiențe traumatizante.
Comparații sociale: Expunerea la standarde nerealiste în societate sau pe rețelele sociale; Dorința de a atinge așteptările altora, dar sentimentul că nu reușești.
Percepții distorsionate: Interpretarea greșită a eșecurilor ca semne ale lipsei de valoare personală; Focalizarea pe slăbiciuni și ignorarea punctelor forte.
Factori culturali și sociali: Presiunea de a respecta norme culturale sau sociale stricte; Lipsa oportunităților care să te ajute să îți dezvolți potențialul.
Psiholog Irina Mincă te învață cum să depășești sentimentul de inferioritate
Identifică-ți cauzele personale
Reflectează asupra experiențelor și factorilor care au contribuit la apariția acestui sentiment. Autoanaliza te ajută să conștientizezi că inferioritatea este o percepție, nu un fapt.
Renunță la comparațiile constante
Amintește-ți că fiecare persoană are un drum unic. Concentrează-te pe propriile tale progrese, în loc să te compari cu cei din jur.
Cultivă conștientizarea propriilor puncte forte
Scrie o listă cu realizările tale, abilitățile tale și calitățile care te definesc. Această practică îți poate oferi o perspectivă mai echilibrată asupra valorii tale.
Setează obiective realiste
Concentrează-te pe pași mici care să te ajute să-ți construiești încrederea. Fiecare mic succes îți va întări sentimentul de competență.
Îmbrățișează eșecurile ca pe lecții
În loc să te concentrezi pe greșeli, întreabă-te ce poți învăța din acestea. Astfel, eșecurile devin oportunități de creștere.
Schimbă dialogul interior
Înlocuiește gândurile negative precum „nu sunt suficient de bun” cu afirmații pozitive, de genul „sunt capabil să învăț și să cresc”.
Practică recunoștința
Concentrează-te pe ceea ce ai deja și pe lucrurile care îți aduc bucurie. Aceasta îți poate reduce focusul pe ceea ce îți lipsește.
Caută sprijin
Vorbește cu un prieten de încredere, un mentor sau, nu în ultimă intanță, vino la psiholog Irina Mincă, un terapeut de încredere. Psiholog Irina Mincă te poate ajuta să depășești sentimentele de inferioritate și să-ți redobândești încrederea în sine.
Transformarea sentimentului de inferioritate în motivație pozitivă
Sentimentul de inferioritate poate deveni un catalizator pentru schimbare și creștere personală:
- Folosește-l pentru a identifica domeniile în care îți dorești să evoluezi.
- Lasă disconfortul să te motiveze să depui efort pentru dezvoltare, fără a te judeca prea aspru.
- Învață să accepți imperfecțiunile ca parte a condiției umane.
Concluzie
Sentimentul de inferioritate nu trebuie să devină o povară permanentă. Cu efort și reflecție, poate fi transformat într-un instrument de auto-descoperire și îmbunătățire. Reamintește-ți că valoarea ta nu depinde de comparațiile cu ceilalți, ci de modul în care alegi să îți trăiești viața și să îți atingi propriul potențial.
Recomandare: Sindromul burnout: cum ne afectează și ce putem face să-l combatem
Citește articolul
Art terapia
Ce este Art Terapia
Utilizarea metodelor artistice pentru a trata tulburările psihologice și pentru a îmbunătăți sănătatea mintală este cunoscută sub denumirea de terapie prin artă.
Terapia prin artă este o tehnică bazată pe ideea că expresia creativă poate favoriza vindecarea și bunăstarea mentală.
Oamenii s-au bazat pe arte pentru comunicare, auto-exprimare și vindecare de mii de ani. Dar terapia prin artă nu a început să devină un program formal decât în anii 1940
Medicii au remarcat că persoanele care trăiesc cu boli mintale s-au exprimat adesea în desene și alte lucrări de artă, ceea ce i-a determinat pe mulți să exploreze utilizarea artei ca strategie de vindecare. De atunci, arta a devenit o parte importantă a domeniului terapeutic și este folosită în unele tehnici de evaluare și tratament.
Tipuri de terapii creative
Terapia prin artă nu este singurul tip de artă creativă folosită în tratamentul bolilor mintale. Alte tipuri de terapii creative includ:
- Terapie prin dans
- Terapie dramatică
- Terapie expresivă
- Meloterapia
- Terapia prin scris
Tehnici
Scopul terapiei prin artă este de a utiliza procesul creativ pentru a ajuta oamenii să exploreze auto-exprimarea și, făcând acest lucru, să găsească noi modalități de a obține o perspectivă personală și de a dezvolta noi abilități de adaptare.
Crearea sau aprecierea artei este folosită pentru a ajuta oamenii să exploreze emoțiile, să dezvolte conștiința de sine, să facă față stresului, să crească stima de sine și să lucreze la abilitățile sociale.
Tehnicile utilizate în terapia prin artă pot include:
- Colaj
- Colorare
- Mâzgălirea
- Desen
- Pictura cu degetele
- Pictura
- Fotografie
- Sculptura
- Sand play
Pe măsură ce clienții creează artă, ei pot analiza ceea ce au făcut și cum îi face să se simtă. Prin explorarea artei lor, oamenii pot căuta teme și conflicte care le pot afecta gândurile, emoțiile și comportamentele.
La ce poate ajuta terapia prin artă
Terapia prin artă poate fi folosită pentru a trata o gamă largă de tulburări mintale și suferințe psihologice. În multe cazuri, poate fi utilizat împreună cu alte tehnici de psihoterapie, cum ar fi terapia de grup sau terapia adleriană.
Unele afecțiuni pentru care terapia prin artă poate fi utilizată includ:
- Probleme legate de îmbătrânire
- Anxietate
- Cancerul
- Depresie
- Tulburări de alimentație
- Dificultăți emoționale
- Probleme familiale sau relaționale
- Condiții medicale
- Simptome psihologice asociate cu alte probleme medicale
- Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD)
- Probleme psihosociale
- Stres
- Tulburarea consumului de substanțe
Beneficiile terapiei prin artă
Potrivit unui studiu din 2016 publicat în Journal of the American Art Therapy Association, mai puțin de o oră de activitate creativă vă poate reduce stresul și poate avea un efect pozitiv asupra sănătății mintale, indiferent de experiența artistică sau talent.
Un terapeut în artă poate folosi o varietate de metode de artă, inclusiv desen, pictură, sculptură și colaj, cu clienți de la copii mici la adulți mai în vârstă.
Clienții care au suferit traume emoționale, violență fizică, abuz domestic, anxietate, depresie și alte probleme psihologice pot beneficia de exprimarea creativității.
Unele situații în care ar putea fi utilizată terapia prin artă includ:
- Adulți care se confruntă cu stres sever
- Copiii care se confruntă cu probleme comportamentale sau sociale la școală sau acasă
- Copii sau adulți care au trăit un eveniment traumatizant
- Copii cu dificultăți de învățare
- Persoane care trăiesc cu o leziune cerebrală
- Persoane care se confruntă cu probleme de sănătate mintală
Eficacitatea
În timp ce cercetările sugerează că terapia prin artă poate fi benefică, unele dintre constatările privind eficacitatea sa sunt mixte. Studiile sunt adesea mici și neconcludente, așa că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a explora cum și când terapia prin artă poate fi cea mai benefică.
- În studiile adulților care au suferit traume, s-a constatat că art-terapia reduce semnificativ simptomele traumei și scade nivelul de depresie.
- O analiză a eficacității terapiei prin artă a constatat că această tehnică a ajutat pacienții care urmau tratament medical pentru cancer să își îmbunătățească calitatea vieții și a atenuat o varietate de simptome psihologice.
- Un studiu a constatat că terapia prin artă a redus depresia și a crescut stima de sine la adulții în vârstă care trăiesc în case de bătrâni.
Lucruri de luat în considerare
Dacă tu sau cineva drag te gândești la terapia prin artă, există câteva concepții greșite și fapte comune pe care ar trebui să le cunoști.
Nu trebuie să fi artist
Oamenii nu trebuie să aibă abilități artistice sau talent special pentru a participa la terapia prin artă, iar oamenii de toate vârstele, inclusiv copiii, adolescenții și adulții pot beneficia de aceasta. Unele cercetări sugerează că doar prezența artei poate juca un rol în stimularea sănătății mintale
Nu este la fel ca o clasă de artă
Oamenii se întreabă adesea cum diferă o sesiune de art-terapie de un curs de artă. În cazul în care o clasă de artă se concentrează pe predarea tehnicii sau pe crearea unui produs finit specific, terapia prin artă este mai mult despre a permite clienților să se concentreze asupra experienței lor interioare.
În crearea artei, oamenii sunt capabili să se concentreze asupra propriilor percepții, imaginație și sentimente. Clienții sunt încurajați să creeze artă care exprimă lumea lor interioară mai mult decât să facă ceva care este o expresie a lumii exterioare.
Terapia prin artă nu este pentru toată lumea
În timp ce nivelurile ridicate de creativitate sau abilitățile artistice nu sunt necesare pentru ca terapia prin artă să aibă succes, mulți adulți care cred că nu sunt creativi sau artistici ar putea fi rezistenți sau sceptici față de acest proces.
În plus, terapia prin artă nu s-a dovedit eficientă pentru toate tipurile de afecțiuni de sănătate mintală. De exemplu, o meta-analiză a constatat că terapia prin artă nu este eficientă în reducerea simptomelor pozitive sau negative ale schizofreniei.
Citește articolul
Strategii parentale pentru un copil negativ
Unii copii pot avea trăsături de personalitate care îi determină să pară ca și cum ar fi mereu cu o dispoziție proastă. Plângerile constante, aparenta nefericire și alte comportamente neplăcute pot obosi cu ușurință un părinte. Este ușor pentru părinți și copii să cadă într-un tipar de interacțiuni negative constante, dar este posibilă o transformare comportamentală.
Ca părinte, trebuie să dezvoltați strategii de coping care funcționează pentru dvs. și copilul dvs. Pentru a aborda un temperament negativ, vă puteți orienta în patru direcții. Aceste strategii vă vor ajuta să gestionați perspectivele negative ale copilului dvs., astfel încât să îi puteți învăța cum să aprecieze micile bucurii din viața de zi cu zi.
Ignorați unele stări proaste
Nu-ți ignora copilul atunci când este prost dispus. Ignorați starea de spirit. Când nu reacționezi la negativitatea copilului tău, faci un pas înainte în stingerea comportamentelor negative. O atitudine care transmite acceptarea copilului tău, cu tot cu temperamentul său negativ și toate acestea, îți va păstra relația intactă și îți va permite să influențezi în continuare dezvoltarea pozitivă.
Identificați nevoile subiacente
În curând vei putea identifica tiparele de stări negative ale copilului tău. Poate că starea negativă este mai intensă dimineața sau ma degrabă imediat după școală. Ca oameni, suntem mai vulnerabili la iritabilitate și la un comportament ciudat, în general, atunci când suntem obosiți sau flămânzi.
Situațiile noi au, de asemenea, tendința să provoace o reacție negativă. Interacțiunile sociale la școală și în grupurile de joacă pot fi tensionate sau conflictuale, iar ele tind să devină mai complicate pe măsură ce copilul dumneavoastră crește. Copilul tău ar putea să-și dorească atenția ta, iar a se plânge de situații este strategia sa de a o obține.
Atunci când abordați nevoile fundamentale ale copilului dvs. de bunăstare fizică, structură și regularitate în viața de zi cu zi, făcând planuri pentru situații noi, dezvoltare socială și atenție pozitivă, copiii dvs. vor dezvolta o capacitate de control mai puternică asupra emoțiilor lor, precum și capacitatea de a modera stările negative.
Confruntați negativitatea copilului dumneavoastră
Nu permiteți copilului dumneavoastră să-și intensifice starea de spirit sau să controleze întreaga atmosferă a familiei cu comportamentul lor constant negativ. Confruntați afirmații iraționale sau indicați aspectele pozitive ale unei situații. Dacă nu sunt convinși, este suficient un simplu “E suficient. Înțeleg că te simți așa, dar …”. Mergeți mai departe cu activitățile dvs. și informați-l pe copilul dvs. că subiectul este închis.
Predați un comportament pozitiv
A cere unui copil cu temperament negativ să dezvolte brusc o atitudine veselă și pozitivă este un obiectiv imposibil, dar îi poți ajuta să învețe să acționeze pozitiv chiar și atunci când nu sunt încântați de asta. Încurajează-ți copilul să facă un efort pozitiv atunci când prima lor reacție este negativă. Dacă atitudinea lor negativă a afectat o relație socială, ghidați-l astfel încât să remedieze situația.
Ajutați-i să dezvolte hobby-uri și interese de care se bucură și care pot ușura sau calma o stare de spirit negativă. Dați-i copilului să aleagă între două opțiuni, chiar și atunci când nu este mulțumit de niciuna. Arătați-le multă afecțiune și dragoste, astfel încât să învețe să împărtășească la fel. Împărtășirea bucuriei și recunoștinței dvs. oferă un model de viață care îi va permite copilului să-și depășească temperamentul complicat.
Consultă un medic pediatru
Dacă copilul dumneavoastră pare să se lupte cu starea de spirit în mod regulat, discutați cu medicul pediatru. Depresia și alte probleme de sănătate mintală se prezintă adesea ca iritabilitate la copii. Medicul pediatru poate exclude orice probleme medicale sau de sănătate mintală.
Desigur, unii copii sunt doar mai negativi decât alții și nu reprezintă un motiv de alarmă. Dacă acesta este cazul, asigurați-vă că acordați atenție copilului dvs. pentru ca el să fie mai și încurajați o atitudine pozitivă.
Citește articolul
Cum și când să le vorbești copiilor despre război și conflicte
5 sfaturi de la un consilier pentru copii
1. Fă-ți timp și ascultă atunci când copilul vrea să vorbească.
Oferă-le copiilor spațiu ca să-ți spună ceea ce știu, cum se simt și să-ți poată pune întrebări. Ei s-ar putea să-și fi format o imagine complet diferită decât a ta despre o situație. Ia-ți timpul necesar pentru a-i asculta ca să-ți spună ce gândesc sau ce au văzut și au auzit.
2. Adaptează conversația la copil.
Fii atent la vârstă copilului atunci când începi conversația cu copilul. Copiii mici s-ar putea să nu înțeleagă ce înseamnă un conflict sau un război și este nevoie de o explicație potrivită vârstei lor. Fiți atenți în a nu explica prea mult situația și a nu intra în prea multe detalii pentru că asta ar putea face copilul să fie, în mod nenecesar, anxios. Copiii mci pot fi satisfăcuți doar prin faptul că înțeleg că uneori țările se luptă între ele. Copiii mai mari e mai probabil să înțeleagă ce înseamnă un război și totuși să beneficieze de conversația cu voi despre aceasta situație.În fapt, copiii mai mari vor fi adesea mai preocupați și îngrijorați vorbind despre război datorită faptului că au tendință de a înțelege primejdiile mai bine decât copiii mai mici.
3. Recunoaște-le/validează-le sentimentele.
Este important copiii să fie sprijiniți în conversație. Ei nu trebuie să se simță judecați și îngrijorările lor nu trebuie trecute cu vederea. Atunci când copiii au șansă de a avea o conversație deschisă și onestă despre lucrurile care îi îngrijorează se poate crea un sentiment de ușurare și siguranță.
4. Liniștiți copiii spunându-le că adulții din întreagă lume lucrează din greu la rezolvarea acestor probleme.
Aduceți-le aminte copiilor că aceasta nu e o problemă pe care să o rezolve ei. Ei nu ar trebui să se simță vinovați că se joacă, că își întâlnesc prietenii și că fac lucruri care îi fac fericiți. Fiți calmi când abordați aceste conversații. Adesea copiii preiau sentimentelecelor care îi îngrijesc – dacă sunteți neliniștit în privință acelei situații, sunt mari șanse că și copilul să fie neliniștit.
5. Oferiți-le o modalitate practică de a ajuta.
Ajutați-i pe copiii care vor să ajute. Copiii care au oportunitatea de a-i ajuta pe cei afectați de conflict pot simți că fac parte din soluție. Copiii pot crea strângeri de fonduri, pot trimite scrisori factorilor de decizie locali sau pot crea desene care să indemne la pace.
Sursa:
https://www.savethechildren.org/us/charuty-stories/how-to-explain-conflict-ukraine-to-children
material via Wes Wingett
traducere Lila Trofin
Citește articolul